Aceste dulapuri ne doare

Într-un demers am zis eu cultural, am stat aseară pe Pro TV, îndurând hărţuirea continuă a pauzelor publicitare, pentru a vedea "The Hurt Locker", care tocmai ce luă şase Oscaruri. Este singurul film din cele nominalizate pe care l-am văzut, dar sunt sigur că nu e nicidecum cel mai bun. Pariez că "Inglorious Basterds" îl bate la poponeţ fără probleme. (Culmea, filmul lui Tarantino e o combinaţie între Avatar şi THL, adică o fantezie despre un război real...)
Revenind la "Dulapul durerii" (n-am înţeles numele, dar poate am pierdut eu ceva în timp ce fugeam de publicitate pe alte canale), aşteptam un film anti-război, emoţionant (doar e regizat de o femeie, nu?) şi cu un mesaj umanist. Am primit, în schimb un film bine făcut la nivel tehnic, dar al cărui mesaj (băieţii noştri e marcaţi de duritatea războiului, da' nu se dă bătuţi şi continuă lupta cu duşmanu' perfid) ignoră aproape total drama "duşmanilor", care sunt acolo doar pentru a face pe nevinovaţii cu soldaţii, după care lasă bombardeaua şi bum! moare americanii. Nu sunt oameni, sunt un fel de maşini de ucis pe şestache, care se uită urât la americanii care au venit să le bage democraţia pe gât şi tot ei fac acuma nazuri, fir-ar mama lor a dracului! Singurul sentiment pregnant excelent transmis de film este cel al insecurităţii permanente a soldaţilor americani, încât te uiţi tot timpul în orice colţ de ecran să vezi de unde iese killer-ul irakian. Se mai desprinde destul de clar încă o idee, cea a futilităţii activităţii militarilor americani.
Filmul evită aproape cu obstinaţie să arate faptul că americanii dezamorsează bombe care nu ar fi puse dacă ei n-ar fi acolo. Dar, desigur, democraţia trebuie implementată "one explosion at a time". Cum bine zice şi Dragoş Stanca, propaganda bate filmul!