La coadă la Jules Verne

Ora 6:30. E încă întuneric (dar întunericul acela luminat de zăpadă), ninge lin, trotuarul e înzăpezit binişor, dar cinci persoane aşteaptă. Scena îmi aduce aminte izbitor de cozile de dinainte de '89. Sunt al şaselea la rând. Băiatul de la chioşc încă nu a venit. Oamenii, patru pensionari şi o femeie mai tânără, discută. Toţi sunt de acord că, de săptămâna viitoare, "când nu va mai fi gratuit", nu va mai fi coadă. De unde înţeleg că nu vor mai veni nici ei, altfel cum să nu mai fie coadă?
Apare băiatul de la chioşc, care ne anunţă că mai avem de aşteptat. Nu a venit încă maşina cu "marfă". Din fericire, soseşte după 5 minute. Se descarcă mai multe cutii de carton şi câteva pachete cu ziare. Am un impuls să mă bag la descărcat, cum făceam pe vremuri la pâine şi la lapte, ca să intru în faţa cozii. Şi, pentru ca flashback-ul de pe vremea lui Ceaşcă să fie complet, băiatul de la chioşc anunţă sec:
- Să ştiţi că dau doar câte una!
Coada, între timp ajunsă la zece oameni, nu protestează. Cineva întreabă, totuşi
- Da' câte aveţi?
- 25, vine răspunsul.
- E bine...
Începe vânzarea. În două minute ajung în faţă şi plec cu trofeul învelit în ţiplă.
Aşa a fost de dimineaţă la coadă la "Insula Misterioasă" (vol. 1) de Jules Verne.