22 Decembrie 1989

Era o zi ca de primăvară şi ieşisem la un fotbal de dimineaţă. Eram la unchiul meu (nea Tibere cum îi spunem în familie) în vacanţa de iarnă şi în serile precedente ascultasem la Europa Liberă despre ce se întâmplase la Timişoara. În ziua de dinainte văzusem în direct cum îl huiduiseră pe Ceauşescu. Dar am jucat liniştit fotbal până pe la trei şi am pornit agale spre casă. Ajuns în curte, am observat o lipsă totală de activitate (de obicei, în perioada Sărbătorilor era mare forfotă pentru "cele cuvenite" ce se pun pe masă). Într-un colţ de geam din bucătăria de vară se afla un aparat de radio, de unde o voce gravă spunea ceva despre "un comunicat important pentru ţară". Primul impuls a fost să mă gândesc că erau reluări de piese de teatru cu 23 august (cine a trăit în vremurile acelea ştie de ce). Apoi, nea Tibere, transfigurat şi cu ochii în lacrimi a coborât din casă şi mi-a spus "Gabriel, a fugit Ceauşescu". Nu înţelegeam de ce plânge, fiindcă mie mi se părea o veste bună. Apoi, nu m-am mai dat dus din faţa televizorului toată ziua şi o bună parte din noapte. Aşa a fost, pentru mine, 22 decembrie 1989.